Share This
The Four Horsemen (4) – Daniel Dennett
Dintre cei patru „cavaleri ai Apocalipsei“, pe Dennett îl cunosc cel mai puțin. Nu-l știu decît din ciclul de discuții care le-a și dat supranumele. Evident, la fel ca în cazul lui Hitchens, nimeni de la noi nu s-a obosit să-i traducă lucrările. La prima impresie, cînd îl vezi alături de Hitchens, Dawkins și Harris, pare cel mai temperat și primul care e gata să acorde interlocutorului prezumția de nevinovăție. Ascultîndu-l și privindu-l, cineva chiar s-a întrebat dacă nu cumva Dennett e Moș Crăciun…
Este religia cea mai mare amenințare la adresa rațiunii și a progresului științific?1
Dacă nu religia reprezintă cea mai mare amenințare la adresa rațiunii și a progresului științific, atunci ce anume? Probabil alcoolul, televiziunea sau dependența de jocurile video… Dar, deși fiecare dintre aceste flageluri – binefaceri controversate, mai degrabă – are puterea de a ne copleși dreapta judecată și de a ne umbri gîndirea critică, religia deține o proprietate cu care nici una dintre ele nu se poate lăuda: nu doar dizabilitează, ci și celebrează dizabilitatea. Oamenii sînt respectați pentru capacitatea lor de a trăi într-o lume imaginară, pentru că-și blindează mințile împotriva cunoașterii și pentru că iau decizii importante ascultînd de „vocile interioare“, voci pe care le invocă prin ritualuri menite să-i îndoctrineze.
Eram odinioară tentați să acordăm circumstanțe atenuante șoferilor care se urcau beți la volan și produceau accidente, gîndindu-ne că la acel moment nu se aflau în deplinătatea facultăților mintale. Acum însă am inversat această judecată și îi facem de două ori vinovați, considerînd că ei înșiși se pun în această postură iresponsabilă. Este momentul să aplicăm acest tip de inversiune și asupra atitudinii față de religie și să etichetăm drept abominabile, nu onorabile, actele distructive animate de pasiuni religioase. Iar celor care instigă la ele – preoții sau alți apologeți ai zelului religios – să le acordăm același statut de culpabilitate cu al barmanilor sau al gazdelor imprudente care le dau brînci șoferilor periculoși pe șosele. Motto-ul nostru ar trebui să fie: prietenii adevărați nu permit ca religia să conducă viețile prietenilor lor…
În aceste zile, Sayed Parwez Kambakhsh, un tînăr student din Afganistan, își așteaptă executarea pedepsei cu moartea pentru blasfemie. Imaginați-vă! Trăim în secolul XXI și în Afganistanul „eliberat“ (nu în cel controlat de talibani) blasfemia este încă o crimă capitală. Restul lumii pare să aibă buzele pecetluite, incapabile să le spună celor hotărîți în a duce la îndeplinire o asemenea sentință că pur și simplu greșesc și că nu ar trebui să se înjosească astfel. Unde sînt demonstrațiile pașnice de protest? Ne e teamă cumva să nu rănim sentimentele musulmanilor? Ne grăbim să condamnăm alte atrocități, însă pasiunea religoasă – sinceră sau simulată – îi apără pe oameni de judecata semenilor, o judecată căreia ar trebui să ne supunem cu toții, fără deosebire.
Există un mare dezechilibru în întrebarea din titlu, iar Robert Winston e cel mai dezavantajat. El trebuie să risipească o mulțime de îngrijorări 2, iar asta pare să fie o sarcină sisifică, din moment ce – așa cum bine știm – într-o singură și fatidică zi „de apoi“, printr-un act de fanatism, se va fi dovedit că tabăra mea a avut dreptate. Nu că ar mai rămîne cineva care să celebreze victoria… Nu doar rațiunea și progresul științific, dar cam tot ceea ce ne este drag ar putea fi pulverizate printr-un singur gest dement de sorginte „sfîntă“.
E adevărat, nu trebuie să fii religios ca să fii nebun, însă asta ajută. Dacă ești religios, nu trebuie să fii nebun în sensul clinic al cuvîntului pentru a comite gesturi nebunești. Iar – partea cea mai rea – credința religioasă le poate da oamenilor un soi de încredere hiperbolică, o totală indiferență față de gîndul că ar putea greși, făcînd astfel posibile gesturi de o brutalitate altfel inimaginabilă.
Această impermeabilitate la rațiune a religiei este, cred, însușirea de care trebuie să ne temem cel mai mult. Există instituții sau tradiții care încurajează și ele o anumită doză de iraționalitate – gîndiți-vă la „uitarea de sine“, adeseori apreciată în sport sau în artă – însă doar religia o pretinde ca pe o datorie sacră. N-ar fi fost o problemă dacă activitățile care compun religia ar fi fost cumva separate de restul lumii, așa cum se întîmplă cu sporturile sau cu artele. Am fi putut aborda atunci diferențele religioase la fel cum abordăm diferențele de gusturi: e treaba ta dacă-ți plac kick-boxing-ul sau trupele de heavy-metal. Nu e cazul religiei. Arena ei nu îi include doar pe participanți, ci întreaga viață de pe planetă. Așa stînd lucrurile, este îngrijorător să observăm cu cîtă fervoare se aruncă oamenii în brațele fățărniciei, doar pentru a executa ordinele prescrise.
Mai binele este dușmanul lui cel mai bine. Religia poate că-i face pe oameni mai buni, însă îi împiedică să devină atît de buni cît pot deveni. Ar fi minunat dacă am putea transfera toată loialitatea și intensa devoțiune pentru o ființă imaginară – Dumnezeu – către ceva real: o lume întreagă de bunătate pe care am făurit-o noi și strămoșii noștri și căreia îi sîntem acum administratori.
- Articol apărut în The Guardian, 22 aprilie 2008. ↩
- În contra-partidă, partea a doua a articolului îi aparține lui Robert Winston – expert în fertilitate și evreu practicant. Argumentația lui însă eludează întrebarea, rezumîndu-se la replici către Dawkins și Dennett. ↩
Sa-i explici unui ‘credincios’ ca Dumnezeu nu exista e o chestie inutila. La noi, ateul e privit ca un fel de specie de infractor, nu ai senzatia asta? Ai reusit vreodata sa convingi un credincios ca religia e o aiureala?
E o chestie inutilă mai ales pentru că un credincios nu are nevoie de explicații. Mai mult, el nu folosește același instrumentar (logică, argument, dovadă). El SIMTE și CREDE, iar astea devin pentru credincios dovezi în sine. Și virtuți…
„Eu nu am nevoie de dovezi ca să cred în existența divinității. Și atunci, dacă ție – ateule –, îți plac atît de mult dovezile, dovedește TU inexistența ei“. Cum să discuți rațional cu cineva care gîndește astfel?…
Cînd ai două ore la dispoziție, îți recomand un dialog public între Dawkins și Lawrence Krauss, intitulat „Something from nothing?“.
http://www.youtube.com/watch?v=gH9UvnrARf8
De aici am aflat că, în urma unui sondaj la nivel național, în Statele Unite ateii se află pe același palier de neîncredere cu violatorii. E-adevărat, vorbim de America… dar cred că e suficient de relevant și pentru restul lumii.
Am mai spus-o și o repet: mi se pare perfect logic ca dușmanii întru religie să-și acorde mult mai mult respect unii altora decît o fac vizavi de cei care „n-au nici un Dumnezeu“.
Nu vreau să conving pe nimeni. Dar, atîta timp cît religia se pretinde a fi subiect tabu și nu pare dispusă să se supună dezbaterii critice, îmi propun să nu ratez nici o oportunitate de a o jigni.
În contul banilor pe care-i primește și de la mine ar putea să întoarcă și celălalt obraz…
Sigur, discutam pe bloguri cat (inca) putem. Macar pe blogul personal, daca nu la TV (atentie, exista sanctiuni, deci da, ateii sunt in afara legii). Dar parca vorbim la pereti. Mi se pare deprimant, frustrant si mai ales, foarte alarmant, ca nimic nu-i poate convinge pe oameni sa iasa odata din nebunia asta.
Scrierile acestor autori sunt foarte bune, dar nu fac decat sa-mi confirme convingerile. Le-as considera cu adevarat utile in masura in care ar inceta sa mai fie doar un exercitiu al libertatii de expresie, si chiar ar declansa niste schimbari, fie si infinitezimale, in mintea religioasa. Ma intreb daca asa ceva e posibil.
Citeam reactii ale unor cititori credinciosi in legatura cu lucrari care prezinta argumente anti-religioase. Comentariile cel mai putin demente erau de genul “Da, cartea e buna, intr-adevar. Daca esti un credincios adevarat, n-ai de ce sa te temi, cartea asta n-are cum sa-ti zdruncine credinta”. Pai atunci la ce e buna, daca mesajul ei a trecut fix pe langa? A renuntat cumva cineva, in urma acestor lecturi, la cununia religioasa si la spaga aferenta? A lasat cineva Biblia deoparte ca sa-l citeasca pe Hawking, sau Orwell macar? Nu! Banuiesc ca e o victorie si simplul fapt ca te poti face auzit fara sa risti o decapitare publica, asa cum se intampla in continuare prin tarile arabe. Dar pana la urma, dupa ceva scandalizare crestina (cu atat mai mare cu cat ereticul vine cu argumente mai puternice), lumea se intoarce in propriul suc al sfintei ignorante, cu si mai multa pasiune.
PS: Ai citit Biblia, Coranul?
Nu cred că religiozitatea poate fi eliminată din mintea umană. E, într-un fel, codată în structura intimă a animalelor care sîntem. Am încercat să ilustrez în „Genomul pariului lui Pascal“ cam ce am înțeles eu din lecturile recente din Dawkins. M-aș putea gîndi și că renunțarea la credință ar putea fi următorul pas în evoluția conștiinței umane, asta însemnînd că e doar o problemă de timp, fie el și de ordinul milioanelor de ani.
În ceea ce-i privește pe credincioși, nu mă bazez pe forța de convingere a scrierilor ateiste, nici măcar pe știință în general. Există destule exemple de convertiți și într-un sens și în celălalt. Există oameni de știință care sînt profund religioși și credincioși care acceptă adevărul științific și îl plasează pe Dumnezeu în golurile rămase.
Nu trebuie să-i convingem pe cei care cred, trebuie să-i convingem pe cei care nu cred să iasă în față și să renunțe la politețea față de religie. Și dacă e ceva care trebuie distrus din temelii, asta e structura cvasi-statală a bisericii.
P.S.: În copilărie, am găsit în casă o Biblie și am început s-o răsfoiesc. Am fost oprit și mi s-a spus că nu am voie s-o citesc pe sărite, „e păcat“… Așa că mi-am îndreptat atenția către un dicționar enciclopedic. Probabil că la fel s-ar fi întîmplat și cu Coranul, dacă m-aș fi născut „de partea cealaltă“.