The Four Horsemen (2) – Richard Dawkins
Cu Dawkins am făcut cunoștință acum patru-cinci ani, prin intermediul suitei de prelegeri Growing up in the Universe. Mi s-a părut fascinant că, deși în mod evident sînt destinate unui public juvenil, nu m-am simțit deloc stingherit de plăcerea cu care le-am urmărit la aproape 40 de ani. I-am citit apoi, fără să pot pretinde că le-am înțeles în totalitate (am fost un elev mediocru și leneș la biologie), toate cărțile traduse pînă acum în română. În comunitățile științifice, cazurile în care erudiția și coerența în exprimare sînt dublate de farmec oratoric și talent de povestitor sînt extrem de rare. Dintre cei patru „cavaleri ai Apocalipsei“, alături de Christopher Hitchens, Richard Dawkins mi se pare cel mai bun exemplu contemporan al unei astfel de combinații.
Memele: noii replicatori1
Dacă ar exista forme de viață al căror chimism să se bazeze pe siliciu și nu pe carbon, sau pe amoniac și nu pe apă, dacă s-ar descoperi creaturi care fierb mortal la -100 de grade Celsius, dacă s-ar găsi o formă de viață care nu se bazează pe nici un fel de procese chimice, ci pe circuite electronice reverberante, va rămîne totuși un principiu general valabil pentru orice formă de viață? Firește că nu știu, însă dacă ar fi să pariez, mi-aș risca toți banii pe un principiu fundamental. Acesta este legea conform căreia orice formă de viață evoluează prin supraviețuirea diferențială a unor entități replicatoare. Gena, molecula de ADN, se întîmplă să fie entitatea replicatoare care predomină pe planeta noastră. Ar putea să existe și altele. Dacă există în condiții diferite, în mod aproape inevitabil ar avea tendința de a deveni baza unui proces de evoluție.
Dar trebuie oare să ajungem în lumi depărtate pentru a găsi alte feluri de replicatori și, respectiv, alte genuri de evoluție? Eu unul cred că un nou tip de replicator2 s-a ivit deja chiar pe această planetă. Ne privește în față. Este încă la vîrsta copilăriei, încă plutind stîngaci în supa lui primitivă, însă a început deja să dobîndească modificări evolutive cu o viteză care o depășește cu mult pe cea a bătrînelor gene. Noua supă este supa culturii umane.[…]
Exemple de meme sînt melodii, idei, ghicitori, mode vestimentare, tehnici de olărit sau de construcție. Exact așa cum genele se propagă în fondul genetic, sărind dintr-un corp în altul, tot astfel memele se propagă în fondul memetic sărind dintr-un creier în altul printr-un proces care, într-un sens larg, poate fi numit imitație. Dacă un savant aude sau citește despre o idee bună, o transmite colegilor și studenților săi. El o menționează în articolele și prelegerile sale. Dacă ideea prinde, se poate spune că se propagă de una singură, răspîndindu-se de la creier la creier.
Să ne gîndim la ideea de Dumnezeu. Nu știm cum s-a ivit în fondul memetic. Probabil că a fost de multe ori generată prin „mutații“ independente. În orice caz, este într-adevăr foarte veche. Cum se realizează procesul autoreplicării sale? Prin cuvîntul rostit și scris, ajutat de marea muzică și de marea artă. De ce are ea o atît de mare valoare de supraviețuire? Rețineți că, în acest context, „valoare de supraviețuire“ nu înseamnă valoarea pentru o genă din fondul genetic, ci valoarea pentru o memă din fondul memetic. De fapt, întrebarea înseamnă: ce anume din ideea de Dumnezeu îi conferă stabilitatea și forța de penetrație în mediul cultural? Valoarea de supraviețuire a memei Dumnezeu în cadrul fondului memetic rezultă din marele său impact psihologic: exercită o mare forță de atracție. Ea oferă un răspuns aparent plauzibil întrebărilor adînci și tulburătoare despre existență. Ea sugerează că nedreptățile din această lume pot fi reparate în cea de apoi. „Brațele nemuritoare“ întind o pernuță moale, gata să ne primească mîngîietoare cu toate insuficiențele noastre și care, asemenea unui medicament placebo, nu este mai puțin eficientă din cauză că este imaginară. Acestea sînt cîteva dintre motivele pentru care ideea de Dumnezeu este copiată atît de ușor în atîtea generații succesive de creiere. Dumnezeu există, măcar sub forma unei meme cu mare valoare de supraviețuire sau cu mare forță de contaminare, în mediul oferit de cultura umană.[…]
În fondul genetic pot să apară complexe de gene co-adaptate. Un cuprinzător set de gene, răspunzătoare pentru mimetismul fluturilor, au ajuns strîns asociate pe același cromozom, atît de strîns asociate încît pot fi tratate laolaltă ca o singură genă. Are loc ceva analog în fondurile memetice? A ajuns, de pildă, mema Dumnezeu să fie asociată cu alte anumite meme, astfel încît această asociere să contribuie la supraviețuirea fiecăreia dintre memele participante?
Un aspect al doctrinei, care s-a dovedit foarte eficient în a face ca religia să fie respectată, este amenințarea cu flăcările iadului. Mulți copii și chiar cîțiva adulți cred că vor suferi niște chinuri cumplite dacă nu se supun poruncilor bisericii. Aceasta este o tehnică persuasivă destul de nesuferită, provocînd o adevărată tortură psihologică de-a lungul Evului Mediu, ba chiar și astăzi. Dar este foarte eficientă. Mai că s-ar putea să fi fost plănuită în mod deliberat de către o preoțime machiavelică, antrenată în tehnici subtile de îndoctrinare psihologică. Mă îndoiesc însă că preoții erau chiar atît de inteligenți. Mult mai probabil, niște meme inconștiente și-au asigurat supraviețuirea în virtutea acelorași calități pseudonemiloase pe care le manifestă și genele de succes. Ideea flăcărilor iadului pur și simplu se autoperpetuează, datorită profundului său impact psihologic. Ea s-a asociat cu mema lui Dumnezeu, deoarece ele se întăresc reciproc și își asigură una celeilalte supraviețuirea în fondul memetic.
Un alt membru al complexului memetic religios se numește credință. Aceasta înseamnă încredere oarbă, fără nici o dovadă, ba chiar împotriva oricărei evidențe. Povestea lui Toma Necredinciosul nu are menirea de a ne face să-l admirăm pe Toma, ci, dimpotrivă, pe ceilalți apostoli. Toma cerea dovezi. Nimic nu este mai letal pentru anumite tipuri de meme decît tendința de a căuta dovezi. Ceilalți apostoli, a căror credință era atît de puternică încît nu cerea nici o dovadă, ne sînt înfățișați ca niște modele, vrednice de a fi imitate. Mema pentru credință oarbă își asigură propria perpetuare prin expedientul simplu și inconștient al descurajării cercetării raționale.
Poate credința oarbă să justifice orice? Dacă un om crede într-un alt Dumnezeu decît noi, sau chiar dacă se folosește de un ritual diferit pentru a-l venera pe același Dumnezeu, credința oarbă poate decreta că acel om trebuie să moară – pe cruce, pe rug, străpuns de sabia unui cruciat, împușcat pe străzile din Beirut sau aruncat în aer într-un bar din Belfast.[…]
Atunci cînd murim, putem lăsa în urma noastră două lucruri: gene și meme. Am fost construiți ca niște mașini genetice, create să transmită genele mai departe. Însă acest aspect al ființei noastre va fi dat uitării peste trei generații. Copilul dumneavoastră, chiar și nepotul dumneavoastră pot să vă semene întrucîtva, poate prin trăsăturile faciale, prin talentul muzical sau prin culoarea părului. Dar pe măsură ce generațiile trec, contribuția genelor dumneavoastră se înjumătățește. Nu trece multă vreme pînă cînd să ajungă la proporții neglijabile. Se poate ca genele noastre să fie nemuritoare, însă colecția de gene pe care o reprezintă fiecare dintre noi este condamnată să se risipească în vînt. Nu trebuie să căutăm nemurirea prin reproducere.
Dacă însă contribuiți la cultura lumii, dacă aveți o idee bună, compuneți o partitură, inventați o bujie, scrieți o poezie, s-ar putea ca ele să trăiască, intacte, mult timp după ce genele dumneavoastră s-au dizolvat în fondul genetic. S-ar putea ca Socrate să nu mai aibă nici măcar una sau două gene vii în lumea de astăzi, însă cui îi pasă? Complexelor memetice ale lui Socrate, Leonardo, Copernic și Marconi le merge în continuare foarte bine.