They cu păr pe ei

Share This

“La steaua…”

Tatăl meu e mort de cinci ani. Asta înseamnă că acum șapte ani – să zicem – mai putea să comunice cu autoritățile statului sau cu organizațiile afiliate acestuia. Ceea ce, se pare, a și făcut. Sau măcar a încercat. Din motive pe care nu le voi afla niciodată, a vrut să-și vadă dosarul de securitate, presupunînd că avea unul. Și probabil avea. Ani de zile, cam pe la vîrsta pe care o am eu acum, s-a ocupat de partea tehnică a editării revistei „Munca de Partid“ (n-ai pierdut nimic dacă nu știi de această publicație). Motiv suficient ca să fi fost subiectul unei supravegheri. Dar poate că n-a fost numai asta. Poate că a vrut să afle dacă, într-adevăr, colonelul în retragere de pe palier, cel care mă știe de mic și care mă salută cu „Să trăiți, domnule director“, era securistul blocului, așa cum se zvonea.
CNSAS însă, pare să fie o entitate de pe altă planetă, foarte-foarte îndepărtată. Scrisoarea de răspuns a făcut 7 (șapte) ani pînă la mine. Șapte ani-poștă. Nu e vina poștei, evident, dar îmi place cum sună expresia. Și nici măcar nu e un răspuns lămuritor, întrucît nu sînt întrunite toate condițiile, mai trebuie documente…
Nu am de unde să știu cîte secunde are un minut pe planeta CNSAS sau cît durează o rotație completă în jurul stelei lor. Pe ce se bazează la ei viața, pe siliciu sau pe carbon? Or avea anotimpuri?
Tatăl meu nu mai vrea să-și vadă dosarul de securitate. Iar cu o asemenea barieră temporală între mine și CNSAS, luînd în calcul cît ar dura trimiterea documentelor lipsă și apoi așteptarea a încă unui răspuns, s-ar putea să nu apuc să-l văd nici măcar eu.
Alo, CNSAS? Sînteți niște distruși. Bă.Pentru conformitate, mai jos, răspunsul meu oficial.
P.S.: Coincidență premonitorie sau nu, acum două zile am revăzut cu plăcere „Contact” (1997)