The Four Horsemen (1) – Sam Harris

Posted by MeSSeR on Dec 10, 2011 | 0 comments

Sam Harris (n. 1967) este un scriitor ateu și cercetător în domeniul neuroștiinței. Este cunoscut pentru cărțile sale critice la adresa religiei, The End of Faith (2004) și Letter to a Christian Nation (2006), ultima scrisă ca răspuns la criticile primite la publicarea primei cărți. În 2009 a obținut un doctorat în neuroștiință la University of California efectuând studii ce mǎsoarǎ efectele credinței, necredinței și incertitudinii asupra creierului. – Wikipedia –

11 septembrie 2011¹

Ieri, fiica mea – care are doi ani și jumătate – m-a întrebat: „De unde vine gravitația? “. Aș fi putut să-i povestesc multe despre acest subiect – majoritatea ar fi fost lucruri de neînțeles pentru ea –, însă răspunsul simplu și onest a fost „Nu știu“.
Dar dacă i-aș fi răspuns „Gravitația vine de la Dumnezeu“? I-aș fi ignorat inteligența și aș fi învățat-o să și-o ignore singură. Dacă i-aș fi spus „Gravitația este modul în care Dumnezeu îi aruncă pe oameni în Iad și-i lasă să ardă în flăcările lui. Iar dacă te îndoiești că Dumnezeu există, vei arde acolo pentru totdeauna“? Nici un creștin și nici un musulman n-ar putea argumenta rezonabil împotriva unui răspuns de acest gen și, cu toate acestea, el nu este altceva decît un abuz emoțional și intelectual față de un copil. De fapt, cunosc nenumărate cazuri de oameni care, încă de la vîrsta primelor cuvinte rostite, au fost traumatizați astfel de către ignoranța și fanatismul părinților lor.

Au trecut deja zece ani de cînd mulți dintre noi au simțit șocul istoriei – momentul în care cel de-al doilea avion s-a înfipt în Turnul de Sud al World Trade Center. Am aflat atunci că, în lumea noastră, lucrurile pot lua o întorsătură foarte urîtă – nu pentru că viața e nedreaptă sau pentru că progresul moral e imposibil, ci pentru că – generație după generație – am eșuat în a elimina iluziile și închipuirile ignoranților noștri strămoși. Ideile acestea, cu tot ce au ele mai rău, continuă să prospere și sînt transmise – în forma cea mai pură – copiilor.

Care e sensul vieții? Care e scopul nostru pe Pămînt? Iată două dintre cele mai importante și mai false întrebări ale religiei. Nu trebuie să le răspundem, motivul fiind că sînt întrebări puse prost. Putem la fel de bine, în schimb, să ne trăim propriile noastre răspunsuri. În esență, trebuie să asigurăm condițiile pentru bunăstarea umană în această viață – singura viață de care sîntem siguri. Adică nu trebuie să ne îngrozim copiii cu gînduri despre Iad sau să le inoculăm ura față de infideli. Nu trebuie să-i învățăm pe fiii noștri că femeile sînt viitoarea lor proprietate… sau să ne convingem fiicele că sînt o proprietate încă de pe-acum. Trebuie să refuzăm să spunem copiilor că istoria umanității a început printr-o magie și se va termina printr-o magie sîngeroasă – curînd, probabil – cu un război glorios între cei buni și restul lumii. Îți poți abandona urmașii în multe feluri, dar trebuie să fii religios ca să o faci atît de bine – să-i zăpăcești cu frică, bigotism și superstiții chiar atunci cînd mințile lor abia se conturează. Și nu te poți numi bun creștin, drept-musulman sau adevărat evreu dacă n-o faci.
Desigur, asemenea păcate împotriva rațiunii și a compasiunii nu reprezintă toată religia, reprezintă însă fundațiile ei. Cît despre restul edificiului – filantropie, comuniune, ritual sau meditație – nu trebuie să avem credință pentru a le adopta ca valori. Că ele nu pot exista decît prin credință constituie unul dintre cele mai dăunătoare postulate ale religiei.
Credincioșii refuză asemenea observații. Ei arată cu insistență către tot binele făcut în numele lui Dumnezeu și către milioanele de bărbați și femei (chiar și în societățile conservatoare din lumea musulmană) care nu fac rău nimănui. Și susțin că oameni din toate punctele spectrului credință-necredință comit din cînd în cînd atrocități. Ceea ce e foarte adevărat, desigur, dar în același timp foarte irelevant și un exemplu clasic de non sequitur ²
Orice altceva ar putea fi în neregulă cu lumea noastră, cert este faptul că momentele cele mai înspăimîntătoare ale conflictului și prostiei umane ar fi de neconceput în absența religiei. Iar panoplia de ideologii care-i determină pe oameni să se comporte monstruos – stalinismul, fascismul etc. – sînt periculoase tocmai pentru că se aseamănă atît de bine cu practicile religioase. Sacrificiul pentru Conducătorul Iubit, în aparență secular, este de fapt un act de conformare rituală și de venerare. De fiecare dată cînd obsesiile umane sînt canalizate astfel, recunoaștem imediat infrastructura primitivă pe care se bazează orice religie. Am dat naștere zeilor din ignoranță, din frică și din nevoia pentru ordine. Motivele pentru care zeitățile ne însoțesc încă au rămas aceleași.
Apărătorii religiei nu sînt capabili să aducă exemple de oameni sau civilizații care au luat-o razna din prea multă rațiune, onestitate intelectuală sau din respingerea dogmelor. Atitudinea sceptică – născută deopotrivă din interes și curiozitate – este tot ceea ce recomandă „ateiștii“ și ea este specifică aproape oricărui demers intelectual, cu excepția teologiei. Numai în prezența lui Dumnezeu oamenii își imaginează că pot culege fructele inteligenței îngropîndu-le.

Au trecut zece ani de cînd un grup de bărbați aparținînd clasei mijlocii și relativ educați au hotărît să se auto-neantizeze, luînd cu ei 3.000 de nevinovați, pentru a-și cîștiga locul într-un Paradis imaginar. Avem aici de-a face cu mai mult decît o amenințare teroristă – finanțarea permanentă a „războiului împotriva terorii“ nu e o soluție. Da, Al-Qaeda trebuie să dispară. Dar omenirea are în față un proiect mult mai ambițios – să se însănătoșească mintal. Dacă 11 septembrie 2001 ar fi trebuit să ne învețe ceva, acel ceva ar fi că trebuie să căutăm alinarea în puterea noastră de a iubi, de a crea și de a înțelege. E încă posibil. Este, de asemenea, necesar. Iar alternativele sînt sumbre.