România. Punct de plecare. Oriunde

Share This

Rush@Frankfurt/Main

La sfîrșitul săptămînii trecute, eu și vulcanul acela islandez (al cărui nume nu mi-l amintesc, deși parcă era mai ușor de reținut decît cel de anul trecut) am fi putut deveni prieteni. N-ar fi trebuit decît să tulbure mai serios traficul aerian și astfel să fiu „nevoit“ să merg la Frankfurt cu mașina. N-a fost să fie, așa că mi-am urcat iar angoasele pînă la unșpe mii de metri altitudine și mi-am scos de vreo patru ori cureaua de la pantaloni în security check. Ba chiar m-am și descălțat o dată,  pare-se că senzorii nemților simt nu doar fierul, ci și fierea…
În afară de taximetriștii turci sau hindu (pe ăștia i-am identificat după turbane), de zgîrie-norii înfipți printre clădirile pre- sau interbelice, de trenurile care nu doar fac legătura cu orașul, ci fac parte din el, Frankfurt nu mi-a arătat multe. Curățenia nu e ostentativă, pe străzile turcești, arăbești sau asiatice domnește chiar o mizerie prietenoasă și inodoră, ornată cu tomberoane în dezordine și mucuri de țigări. Apoi oceanul de verde care înconjoară totul… cum dracu’ au reușit ăștia să păstreze atîta pădure?…
Sunetul la Rush s-a dovedit a fi mediocru spre slab, probabil din cauza Festhalle care are o cupolă imensă, mai degrabă sportivă decît potrivită pentru concerte. Sau poate a fost doar nepricepere din partea sunetiștilor. Whatever… cert e că, la o capacitate de aproape 14.000, sala s-a umplut pînă pe la 10-11.000 de fani. La capitolul nostalgii (Time Machine Tour, nu?), am răsfoit preț de trei ore vremurile în care noi, cei care aveam doar gusturi muzicale comune, ne duceam să ni le gîdilăm la unul care pe lîngă gusturi avea și scule de ascultat. Asta însemna pe-atunci magnetofon Kashtan – licență Akai.

În onoarea acestui setlist, „today we play“ Moving Pictures – 1981. Și un amănunt de reținut pentru viitor: să nu mai fac poze cu telefonul, oricît de smart ar fi el…